Dedicația unui Inventator: Crearea Gravimetrului

Nu era vreme de judecăți. De când nu mai coborâse în oraș, Lutz Korodi era complet absorbit de muncă. De la primele ore ale dimineții până la prânz, își petrecea timpul uitându-se pe fereastră, simțind că nimeni nu îl căuta. Folosea ultimele sale ceasuri până la orele cheie ale nopții, permitându-și momente de relaxare. Gândurile îl apăsau în pat, iar mintea sa era într-o continuă efervescență. O idee în sus, un gând în jos, o propoziție spre dreapta, o frază spre stânga, toate acestea într-o succesiune regulată, ca o rutină bine învățată din timpul școlii internaționale.

Lutz Korodi era pe cale să finalizeze gravimetru său.

Așa l-a numit el. A conceput un aparat dotat cu un arc și un indicator de precizie. Abaterile de la norma standard erau măsurate cu ajutorul electricității. „Exactitatea este cheia gravimetrală”, își concluziona Lutz Korodi. Arcul și indicatorul aveau să îi dezvăluie locurile bogate în minerale. A descoperit că forța gravitațională a planetei influențează obiectele în moduri diferite, în funcție de densitatea și greutatea lor specifică.

Sarcina era simplă: așezați arcul pe stâncă, activați mecanismul și așteptați, observând indicatorul pentru a analiza variațiile dintre masele din scoarța Pământului. Cu o sensibilitate de o zecime dintr-o milionime gravitațională.

Gravimetrul era aproape de finalizare, oferindu-i lui Lutz Korodi perspectiva unei glorie meritate și o medalie Brenner, strălucitoare și rară. O va plasa în interiorul unui pocal de argint aurit.

Merită să te dedici, mai ales când sunt în joc medalii. A sacrificat numeroase ceasuri pe altarul gravimetrului.

Spre deosebire de domnul Klobasa Mihail Rabol, pentru care nu existau comparații potrivite. Trecuseră mai bine de șaisprezece ani de când încerca să producă aur sintetic, devenind o sursă de amuzament pentru tinerii din oraș. Își amenajase pivnița ca un laborator de cercetare și își construise o locuință atractivă în pădure, fără o cale de acces adecvată, la care se ajungea doar străbătând un vegetație deasă.

Nevasta îl părăsise, iar copiii se mutaseră în oraș din rușine. Consiliul Orășenesc nu reușise să-l ajute, iar el rămânea neobservat. Amesteca fierul cu titanul și azotul în proporții variate, așteptând să apară aurul. În podul casei sale găsise un tratat de alchimie venețiană, pe prima pagină fiind menționată dedicația: "prietenului meu de suferință, Rabol". Îl îmbunătățise, făcând note și corecturi.

Își înregistrase fiecare experiment, fiecare lucrare și fiecare idee, strângând șaisprezece caiete pline de scris mărunt, comori pentru arhivele imperiale, pregătite să fie lăsate odată cu plecarea din oraș.

Tinerii din cele două Piane îl strigau „Klobasa Sinteticul” și fugeau râzând de el. În serbările de final de an de la școala episcopală, pe scenă erau jucate momente din viața Marelui Aurar.

„Stimați domni”, striga Petki Lajos, îndreptându-se spre public cu o expresie abătută, „Aurarul a murit. Klobasa Sinteticul supraviețuiește într-o strălucire exagerată. Datorită descoperirilor lui, și-a cumpărat douăzeci de perechi de pantofi. Această fapta a fost dezvăluită după primul inventar sumar”.

Lutz Korodi și Klobasa Rabol erau de aceeași vârstă, trăind în universuri complet diferite.

Era început de octombrie și întuneric. De la intersecția bulevardului Regele Ferdinand cu strada Malinovski, Lutz Korodi se uita în direcția HOTELULUI ÎNSTĂRIȚILOR. În recepție era o agitație. O cameră mare fusese rezervată de familia bietului Berger.

„Trebuie să fie curățenie și aerisire”, ordonase domnul Jean Rabol, recepționerul, gesticulând cu mâna sa dreaptă. „Sosirea acestui domn este iminentă”.

Jean Rabol controla totul din holul hotelului, fiind așezat pe un scaun înalt, de doi metri și optsprezece centimetri, în spatele pupitrului de recepție.

„Când sosește, să i se verifice documentele. Domnule Lissabona, dacă îmi permiteți, voi analiza eu biografia, în orele următoare. Am ceva timp liber”.

„Îți permit, Jean”, spuse domnul Gerard Lissabona Întâiul, din fotoliul confortabil în care era cufundat. „Cred că voi merge cu musafirul nostru la Providența Divină”.

„Desigur, domnule administrator”, aprobă domnul Jean Rabol cu un ton conciliant. „Sunt convins că se va realiza tot ceea ce este necesar”.

Tâmplarii orașului tăiaseră un stejar din pădurea apropiată puțului numărul treizeci și patru și îl formau ca pe o canoe. Camerele mari trebuiau rezervate din timp, iar taxele plătite anticipat. Se asigurau că totul era pregătit: lumânările, coroanele, buchetele de crini, varul clor folosit pentru a împraștia în jurul stejarului. Meniul era pre-stabilit: un vas de cartofi fierți în lapte, o farfurie cu carne tocată și cimbru, o cană de vin fiert și o linguriță de dulceață de afine. Bunătățile se consumau abia a doua zi.

La HOTEL, șederea varia în funcție de resursele financiare ale chiriașilor. Fiecare oaspete beneficia de un număr de lumânări, de camere mari sau de cămăruțe înghesuite, în funcție de buget.

Statul în HOTEL era obligatoriu. Chiriașii neliniștiți ar fi putut perturba viața rudelor cu diverse dorințe. La HOTELUL ÎNSTĂRIȚILOR, personalul se ocupa de fiecare oaspete. Cu consimțământul rudelor, se satisfăcea orice capriciu al chiriașului. Grija pentru un chiriaș se limita la maximum o sută de zile, considerându-se suficient timp pentru a răci emoțiile. După această perioadă, niciuna dintre rude nu mai era în pericol.

Urmau ceremoniile de comemorare, care la început erau frecvente, dar ulterior deveneau tot mai rare.

„E imperios necesar să menținem aceste aranjamente”, observa recepționerul Jean Rabol. „Orașul acesta este fascinant. Totuși, le-aș recomanda să-și organizeze podețele în zigzag. Și să nu le lipsească perdelele la ușile de la intrare. Dumneavoastră, domnule administrator, știți prea bine cum se comportă cei necugetați și bogați; când se întâlnesc cu o cotitură sau o perdea, își schimbă de îndată calea”.

„Ai dreptate, Jean. Te rog să afișezi, pe geamul de la casierie, detalii despre fenomenul pe care l-ai menționat. Este bine să nu avem reproșuri că nu am fost informați”, îl îndemnă domnul Gerard Lissabona Întâiul.

„Am înțeles, domnule administrator. A fost deja pregătit”, încheie recepționerul Jean Rabol.

Între cei înstăriți și cei săraci, Lutz Korodi observase contrastele. Mogâldețe și ridicături de cârtiță, cât era câmpul de mare, în direcția Marelui Râu. Mii de mormane de pământ înghețat, umed, uzat de secetă, erau aranjate în linie dreaptă. Când îi vedeai fluturând prin curțile verkerilor, puși la uscat, colorați și indispensabili, părea că proprietarul lor tocmai fluturase dintr-o dată.

În acele nopți de noiembrie, fluturi albi invadau orașul și muntele. HOTELUL ÎNSTĂRIȚILOR părea proaspăt vopsit. Calcio vecchio. Aripile fluturilor au țesut pânze moi și neplăcute pe trotuare. Frumusețea întunericului se estompa. Albul fluturilor dilua totul, amestecându-se cu noroiul uriaș al câmpiei, unde se odihneau miile de ridicături ale pământului. O pastă alb-cenușie, grețoasă. Nu mai era loc de plimbare.

„Nu pot respira, inhalez doar praf alb, domnule administrator. Cred că situația este gravă. Trebuie găsită o soluție”, afirmase Jean Rabol, în noaptea de douăzeci și opt octombrie.

Fețele chiriașilor erau acoperite de fluturi, care se lipiseră de ei ca materiale de perdele umezite. Mâncai carne tocată și fluturi.

Fâlfâitul milioanelor de aripi aminti de peșterile pline de lilieci. Lutz Korodi se feri, imaginându-și cum ar trece, pe la intersecția bulevardului Regele Ferdinand cu strada Malinovski, pe lângă nenumărate păsări nocturne, cu capetele hlizite ca piticii de la circ.

„Este urgent, domnule Rabol, să convocăm un consiliu pentru a decide”, spuse domnul Lissabona.

„Am putea declara stare de molimă, domnule administrator”, propuse Jean Rabol.

„Trebuie să chemăm pe toți și să supunem la vot, domnule Rabol”.

„De acord, și chiar acum, domnule administrator”.

„Nu se acceptă absențe și nici scuze. Este o urgență; e posibil să ne confruntăm cu o molimă. Trebuie să ne concentrăm asupra acestei situații, ea este prioritatea numărul unu”.

În holul HOTELULUI ÎNSTĂRIȚILOR, discuțiile au fost lungi și obositoare. Până la primele ore ale dimineții, s-au votat capitolele ordinului de acțiune. Unele abțineri și două voturi împotrivă s-au înregistrat. S-a decis distrugerea fluturilor albi, iar decretarea stării de molimă a fost respinsă. La articolul unu se menționa că: Locuitorii Marii Câmpii se vor uni activ pentru a îndepărta aceste ființe cu aripi albe. Se vor oferi premii echivalente cu valoarea cazării pentru două nopți în HOTELUL ÎNSTĂRIȚILOR pentru fiecare sută de metri liniari de fluturi capturați și expuși pe sfoară sau ață.

La articolul doi, domnul administrator a impus următoarea formulare: „fluturii astfel distruși vor fi predați domnului recepționer Jean Rabol, care va măsura lungimile acestora și va organiza cazările. Tot el va oferi premiile, într-o ceremonie festivă, în prima noapte fără lună de după distrugerea fluturilor”.

Locuitorii movilițelor au început punerea în aplicare a hotărârilor Marelui Consiliu. Mii de mogâldețe se învârteau prin câmpurile molcome, cu bețe de alun având la un capăt fâșii din ciorapii de mătase Keiser.

Fluturii albi se prindeau în firele de mătase Keiser, formând bulgări albi și lipicioși, greu de separat pentru a fi așezați pe sfori.

„Sfârșitul cel mai măreț pentru un fluture alb ar fi să-și găsească sfârșitul între firele fine ale mătăsii Keiser”, își zise Lutz Korodi.

Kilometri de fluturi albi erau târâți pe strada Malinovski, praful fin al aripilor acoperea străzile. Mogâldețele din Marea Câmpie se așezaseră în fața recepționerului pentru a pred a marfa. Domnul Jean Rabol își făcea socoteala, numărând din pas.

Coada era lungă, depășind bulevardul Regele Ferdinand. Cu fiecare minut creștea și urma să ajungă mai departe, până în cartierul Pianul de Sus, chiar în fața casei lui Lutz Korodi.

(Va urma…)

Marian ILEA

Citește și

Gravimetrul – proză de Marian Ilea (XIII)